Arta de a fauri oameni

 

Virginia Satir - Arta de a fauri oameni e cea mai frumoasa dintre toate

O recenzie realizata de Adriana Gionea

 

Oare sunt un parinte suficient de bun pentru copilul meu? Ce pot face pentru a nu trece si copilul meu prin greutatile intampinate de mine ? Este copilul meu suficient de inteligent ? Ce pot sa fac pentru a-l invata sa fie mai ‘bataios’, cand el este timid ? De ce nu ne mai intelegem de la o vreme ? De ce plange fara motiv ?

Daca eu eram seful gastii, atunci de ce este copilul meu fraierul clasei ? Si lista intrebarilor poate continua. Vestile bune abia acum incep. Prima dintre ele: orice problema este un pas inainte! V-o spune Virginia Satir, un psiholog bun si mai mult decat atat, o psihoterapeuta care a promovat ideea conform careia orice parinte isi poate ajuta copilul si, mai ales, copilul din el, care a fost odata ranit.

Virginia Satir a vazut multe cazuri dramatice, din care a invatat un lucru important: nu psihoterapeutul rezolva problemele! El doar ghideaza parintele si il ajuta sa isi redescopere cele mai bune resurse interioare. Pentru psihoterapeut, parintele este cel mai bun partener in arta de a fauri oameni.

Multi parinti se tem ca vor fi criticati de psihoterapeutul ‘care le stie pe toate’. Totusi, prin cartea Virginiei Satir, Arta de a fauri oameni, parintii vor descoperi cum problemele intoarse pe toate partile definesc un specialist, nu abilitatea de a se feri de ele. Psihoterapeutul nu este un judecator aspru, ci un sprijin creativ pentru parintele care doreste sa ofere ce este mai bun pentru copilul sau, inclusiv ajutor psihologic atunci cand e cazul.

Cartea Virginiei Satir contine 26 de teme in jurul carora se dezvolta majoritatea problemelor in cadrul unei familii. Parintii vor avea parte si de cateva sugestii de jocuri prin care pot explora aceste teme, astfel incat sa poata capta si atentia copiilor. La baza dezvoltarii unei relatii armonioase intre parinti si copii nu stau criticile dure sau dorinta parintelui de a avea un copil competitiv care sa nu greseasca niciodata. Afectiunea, recompensele emotionale si creativitatea il ajuta pe copil sa se adapteze si sa faca primii pasi sanatosi in cunoasterea lumii.

In relatia parinte-copil ies la iveala dificultatile intampinate de adult atunci cand era de varsta copilului sau. De aceea, relatia din prezent si afectiunea neconditionata a copilului pot fi un bun suport pentru parinte. Zambetul unui copil care este hranit, care este strans in brate sau aplaudat cand scoate primele cuvinte sau cand face primul desen este o alinare pentru parintele candva ranit. El invata, alaturi de copilul sau, cum se poate bucura, in prezent, de reusitele parentale, astfel incat sa se simta mai puternic in fata amintirilor dureroase.

Zece principii sanatoase ce pot fi extrase din activitatea Virginiei Satir:

  • Stima de sine este baza unei bune educatii. Copilul trebuie acceptat si incurajat. Conteaza efortul depus, curiozitatea si implicarea intr-o activitate noua. Reusita sau rezultatul perfect/gresit trec intr-un plan secundar. In cazul in care a fost incurajata implicarea copilului, el va avea mai multa incredere in el data viitoare si le va raspunde pozitiv parintilor care ii arata unde a gresit, avand rabdarea sa modifice forma finala a jocului/activitatii.
  • Regulile dupa care se ghideaza parintele nu pot fi impuse si nici ghicite de copil. Ele trebuie explicate. Copilul trebuie sa stie de ce este bine sa faca un anumit lucru si, mai ales,  ce simt ceilalti cand el incalca regulile. El va fi incurajat sa puna intrebarea “De ce?” atunci cand apare o noua regula. Parintele poate negocia si recompensele, in functie de nevoile afective exprimate de copil.
  • Parintele poate incuraja copilul sa isi exprime emotiile din spatele unei actiuni care poate fi interpretata drept sfidatoare la adresa autoritatii impuse de adult.
  • Problemele intampinate de copil la scoala, in grupul de prieteni, la gradinita sau in alte contexte sunt expresia unor tensiuni din cadrul intregii familii, dar ignorate. Asadar,  problema copilului apare pentru a-i ajuta pe adulti sa o exprime si sa caute solutii impreuna, inainte de aparitia unor suferinte emotionale grave. Adesea, copilul exprima creativ, prin jocuri sau desene tot ceea ce adultii din jurul sau prefera sa nu vada.
  • Copilul are dreptul la propria personalitate. Este plin de calitati preluate de la parinti si dezvoltate intr-o maniera proprie, dar si de aptitudini care sunt numai ale lui. El trebuie sa fie ajutat pentru a fi constient de ele. Copilul a venit pe lume pentru a-si urma propriile visuri, nu pentru a repara o relatie de cuplu tensionata si nici pentru a continua drumul spre succes intrerupt de parinti, la un moment dat.
  • Cand oamenii sunt prea stresati, tind sa piarda controlul. Cand vor sa-si alunge temerile, ei pot apela si la niste roluri menite sa mascheze adevaratele reactii. Acuzatorul, impaciutorul, evaluatorul si confuzul pun in scena o piesa de teatru in cate toata lumea pierde, mai ales daca este jucata in familie. Problemele stresante au nevoie de re-activarea unor abilitati si resurse afective, nu de roluri, oricat de usor ne-ar fi sa adoptam niste masti.
  • Orice familie este un sistem in care partile sunt interconectate. Relatiile din cuplul parental, relatiile dintre parinti si copii, interactiunea dintre frati, toate schimba intreaga dinamica familiala, oricat de bine ar fi pastrate secretele. Pentru a fi un sistem sanatos, familia trebuie sa traseze o granita flexibila cu exteriorul.
  • Fiecare familie contine o harta a relatiilor emotionale, dar si cateva mituri si tabuuri legate de aceste relatii. Rolurile aparute formeaza trei mari categorii de perechi: maritala, parentala (parinte-copil) si fraterna. Un rol poate fi jucat numai in perechi. Sistemul familial are nevoie de o comunicare autentica, bazata pe explorare, nu proptita in mituri si tabuuri. Cand vrea sa abordeze relatiile din sistemul familial, parintele poate  renunta la expresia ‘se spune ca’. O poate inlocui cu dreptul la intrebari si la nuante strans legate de context. Cand este slabita puterea unui mit legat de ceea ce se asteapta de la o sotie sau de la o fiica perfecta, familia poate rezolva mult mai usor problemele din prezent. Miturile au fost inventate pentru a ramane in imaginar, nu urmate in realitate, unde fiecare e liber sa ia decizii, asumate.
  • Parintele unui copil devenit adolescent are sansa de a rezolva o parte din problemele aparute in propria adolescenta. Daca nu isi va recunoaste vechile temeri si traume, copilul ajuns la adolescenta va fi sufocat de scenariile negative influentate de amintirile triste ale parintelui. Adolescentul nu mai este copilul aparent nestiutor de altadata. El poate deveni un sprijin pentru parintele sau. Adolescentul stie cand parintele este depasit de propriile amintiri. El nu poate fi pacalit. Va accepta mult mai usor sfaturile unui parinte care poate vorbi deschis despre adolescenta lui, cand se simtea vulnerabil, furios si neinteles. Nu va mai opune rezistenta prin replica devenita celebra: Si tu erai ca mine, ce, crezi ca nu stiu ce faceai in adolescenta?
  • Parintii trebuie sa isi incurajeze copiii atunci cand vor pune intrebari legate de viata rudelor. Daca li se vor prezenta mai ales aspectele pozitive ale unei rude, copiii se vor dezvolta armonios, fiind obisnuiti sa ia in considerare si calitatile unui om pe care altii ar fi tentati sa-l numeasca oaia neagra. Rudele sunt primele figuri care il ajuta pe copil sa descopere si sa se bucure de existenta diversitatii umane. Criticile aduse unei rude in prezenta copilului il pot bloca emotional, favorizand aparitia prejudecatilor de mai tarziu. Daca veti fi intoleranti in prezenta rudelor care gresesc, veti risca sa aveti un copil ce se teme de esec, renuntand la activitatile creative. Se va teme de greseli si va inceta sa mai descopere o lume plina de contraste.