Relatia mama si fiica atunci cand fiica devine mama

Andra Costin (Buzila)

Consilier psihologic

O zi aparent obisnuita. La un moment dat, se simt batai in burtica. Nu ne panicam, au mai fost alarme false. Dar de data asta sunt mai puternice si parca mai hotarate. Momentul asteptat cu teama si bucurie 9 luni de zile a sosit. “In sfarsit!”, ar spune unii. “Vaaai, ce ne facem?”, ar spune altii. Oricum ar fi, un lucru e sigur. Bebelusul isi va cunoaste parintii cat de curand si totul se va schimba. Pentru totdeauna. E un concept greu de inteles pana cand in viata noastra apare un copil care ne va insoti permanent, cu bucurii, griji, temeri, anxietati, surprize si cate altele. Cu bebelusul in brate ajungem acasa, avem lectia invatata, cursurile facute, am cumparat tot ce-i trebuie si ce nu-i trebuie unui bebelus, cum vom realiza in curand, si suntem pregatiti.

Sau poate nu... Trecem de prima alaptare acasa cu hopuri, dar nu-i nimic, exersam pana cand ne iese din ce in ce mai bine; vine seara, prima baita, nu ne mai amintim cum se tine bebelusul, aluneca, il tinem cu 4 maini, pana la urma reusim sa-l clatim si totul e bine. Prima noapte e decisiva pentru zguduirea din temelii a tuturor conceptelor pe care le-am tot repetat pana la venirea bebelusului pe lume. Trezit din ora in ora, alaptat, plans firav, dar suficient cat sa sperie si cei mai curajosi parinti pentru prima oara. Primele zile acasa cu bebelusul se infig adanc in memoria mamicilor si declanseaza constientizarea realitatii cu schimbarea permanenta pe care o prezinta, iar undeva in spatele mintii apar vorbele de duh ale mamei care spunea tot timpul sa te odihnesti, ca n-o sa mai apuci, sa stai linistita, ca o sa alergi destul cand o sa vina cel mic. Cumva, atunci nu au avut si nici nu puteau sa aiba rezultatul dorit pentru ca experienta proaspetei bunici nu putea fi transferata fiicei sale pana cand ea la randul ei nu devenea mama.

Un proverb african spune ca e nevoie de un sat intreg pentru a creste un copil. Comunitatea e extrem de importanta cand vine vorba de copii, pentru ca ei acolo cresc si se dezvolta de la bun inceput. Familia extinsa este astfel un model pe care parintii pot alege sa-l preia si sa-l aplice in viata lor de familie, sau il pot modifica dupa nevoile lor si ale bebelusului. Dar la inceput suportul celor din jur e dorit si nedorit in acelasi timp. Partea buna e ca ajuta parintii sa se mai detaseze, sa aiba si o alta ocupatie, sa discute si altceva in afara de scutece, ora de masa, ora de somn, sughit, stranut, dureri de burta, nesomn si cine se trezeste peste noapte. Pe de alta parte discutiile cu ei pot fi obositoare si pot inlocui minutele bune de somn ale parintilor atunci cand bebelusul doarme. Insa fara sustinerea celor din jur parintii risca sa-si piarda reperele vietii de dinaintea nasterii bebelusului, creandu-se astfel un dezechilibru intre rolurile sociale si familiale pe care le aveau si noul rol dobandit.

Schimbarea tipurilor de relationare survine la nivelul intregului sistem familial la sosirea unui nou membru, sistemele de protectie fiind scurtcircuitate pentru o perioada mai lunga sau mai scurta de timp. Este un moment ideal ca ranile sufletesti, traumele nerezolvate sa iasa la iveala, sa-si faca loc, sa deranjeze si sa ofere o oportunitate de a le rezolva. Rolurile noi ii determina pe membrii familiei sa se raporteze diferit unii la altii si pot incepe sa vada si incetul cu incetul sa accepte parti ale lor pe care nu le-au constientizat. Cea mai mare nevoie de ajustare apare in relatia dintre proaspata mama si mama ei.

Primele luni cu bebelusul sunt de adaptare la marea schimbare care nu are cum sa nu se faca resimtita pe toate planurile. Atat bebelusul, cat si mama si ceilalti membri ai familiei au nevoie de timp pentru a se repozitiona in fata noutatii, a noii vieti care incepe. Relatia mama – nou-nascut este o relatie noua, intr-un proces continuu de adaptare, dar si cuplul se transforma, face loc noului membru si isi concentreaza atentia exclusiv pe el in primele luni.

Asistam la dezvoltarea unei noi generatii de parinti, mai maturi ca generatiile trecute, bombardati de informatii de toate felurile, din toate partile, carora le e din ce in ce mai greu sa ia decizia potrivita pentru ei si copiii lor. E destul de dificil sa trecem toata informatia printr-un filtru critic, sa vedem in primul rand ce e adevarat, verificat si ce e doar presupunere nefondata, si in al doilea rand sa vedem ce ne e cu adevarat de folos. In acest context, relatia dintre proaspetele mamici si mamele lor este puntea de care e nevoie pentru ca lipsurile si greselile din trecut sa nu se repete. E drept ca pe atunci accesul la informatiile privind cresterea si dezvoltarea armonioasa a copiilor era limitat, insa acum nu mai e cazul. Internetul zumzaie de carti, articole, site-uri, bloguri in care oricine isi poate expune dificultatile si intrebarile cu privire la bebelusul lor, iar raspunsurile si optiunile sunt atat de diverse incat e greu sa iei o decizie cu privire la abordarea cea mai buna pentru copilul tau. Aici intervine ajutorul pe care o mama il poate da fiicei sale cand aceasta devine la randul ei mama, uneori doar prin simpla ei prezenta care o asigura ca are pe cine se baza daca e ceva ce nu stie inca sa faca. Dar ca acest ajutor sa fie realmente de folos, e nevoie ca bunica sa-si muleze stilul si disponibilitatea pe nevoile proaspetei mamici, iar cea din urma sa ceara ajutorul de care are nevoie si sa invete sa spuna “nu” atunci cand simte ca ce primeste nu ii este util.

Relatia mama-fiica e pusa deseori la incercare de-a lungul vietii, indiferent de sistemul familial din care vine si capata noi valente in momentul in care fiica devine la randul ei mama si mama devine bunica. E nevoie de timp pentru aceasta trecere, pentru ca pana la urma niciun prag nu poate fi depasit fara ajustari, adaptari conform noilor cerinte si nevoi. Nasterea unui copil poate fi momentul in care ies la iveala aspecte nerezolvate si e o ocazie buna ca mamele si fiicele lor sa se confrunte cu ele. Ideile despre cum se ingrijeste un bebelus pot fi diferite, bunica avand experienta cresterii unuia sau mai multi copii de partea ei, insa proaspata mamica poate privi noul rol cu ochi de incepator, curiosi, interesati de noutati si poate fi preocupata de o noua abordare a ingrijirii celui mic. Legatura dintre ele este unica si indiferent de cum era inainte de venirea pe lume a noului membru al familiei, ea se schimba.

E un dans pe care cele doua il invata, cu pasi noi care trebuie sa se sincronizeze ca dansul sa iasa bine. Greselile pot aparea si e bine sa fie acceptate atat de o parte, cat si de cealalta, pentru ca atunci cand ne permitem sa gresim si invatam din greseli, ne dezvoltam.

O alta modificare in relatia dintre mama si bunica tine de constientizarea brusca a maturizarii propriului copil si recunoasterea faptului ca fiica sa a intrat intr-o noua etapa, are familia ei. Cumva, pana la aparitia unui bebelus tinerii adulti sunt priviti in continuare ca niste copii care au nevoie de ajutor din cand in cand, care poate nu se descurca asa cum si-ar dori parintii lor. Desi ei vor ramane toata viata copiii celor care le-au transmis viata, acum trec si ei prin experientele deja depasite de bunici.

Orice parinte creste alaturi de copilul sau. Se dezvolta altfel, in oglinda parca sub cearcanele mai mult sau mai putin proeminente se vede un licar diferit de cel pe care il avea inainte sa transmita viata mai departe. E sclipirea pe care o poate scoate la iveala numai vederea unui copil zambind, facand cu ochiul, descoperindu-si manutele, gangurind de zor, observand curios o frunza in vant si cate si mai cate. Impartasirea acestor noutati si constientizari e inevitabila, iar pentru o proaspata mamica nimic nu se poate compara cu siguranta oferita de bratele propriei mame. Iar atunci cand ea nu exista sau e subreda, e resimtita mai ales cand mamica ajunge acasa cu bebelusul si isi da seama ca oricat de mult s-a pregatit pentru acest moment, fara mama ei parca ceva lipseste.

Din punct de vedere psihologic, relatia mama-copil este una extrem de importanta pentru ca atasamentul dezvoltat in copilaria mica se perpetueaza intr-o forma sau alta in toate relatiile pe care copilul le va avea de-a lungul vietii. El va transmite mai departe modelul pe care l-a primit de la mama sa, cu variatii mai mult sau mai putin evidente. Nicio alta relatie nu poate substitui relatia mama-copil. Desigur ca sunt relatii care pot aduce multe beneficii copilului, care pot scoate la iveala resurse pe care nu stia ca le are, insa nu pot inlocui o relatie dificila cu mama. Fiind de neinlocuit, e foarte important ca la maturitate aceasta relatie sa fie acceptata asa cum e, cu bune si cu rele.

Atasamentul proaspetei mamici fata de mama ei este oglindit intr-o anumita masura in relatia ei cu propriul copil si ii ofera prilejul de a creste, de a se dezvolta si de a ajunge intr-o noua etapa de relationare cu proaspata bunica.

Unele relatii mama-fiica sunt mai apropiate din start si noul rol al fiicei nu face decat sa intareasca ceva deja existent. Alte relatii sunt mai distante, dar profita de oportunitatea pe care aparitia unui nou membru in familie si noul rol al fiicei le ofera pentru ca cele doua sa se repozitioneze si sa-si reinventeze relatia dintr-o pozitie de egalitate. Rolul de mama vine nu numai cu efort fizic de satisfacere a nevoilor copilului, ci si cu un efort psihic major, care de multe ori faciliteaza aparitia depresiei, caderilor, anxietatilor puternice. Cand relatia cu mama e dificila si dupa intrarea in noile roluri, apar intrebari legate de propria capacitate de a creste bebelusul si uneori e posibil sa scada si increderea in abilitatile pe care proaspata mama le are. In acest moment comunicarea deschisa e un element cheie care nu trebuie sa lipseasca, insa cand nu mai e suficienta e bine sa ne indreptam atentia si spre consilieri psihologici sau terapeuti. O situatie des intalnita in cabinetele de psihologie este incercarea clientilor de a se intelege mai bine cu parintii lor fara sa-i accepte asa cum sunt, dorindu-si sa ajunga la imaginea ideala creata asupra relatiei cu ei.

In orice familie pot aparea disensiuni, certuri, mai ales cand se schimba foarte multe lucruri intr-un timp foarte scurt. De multe ori anxietatea mamei este transmisa bebelusului si la el se manifesta prin crize de plans, iritatie, neliniste, somn intrerupt, agitat. Partea somatica este cea mai evidenta la copil, el nemanifestandu-se inca verbal. Daca ne dorim un copil putin anxios, e nevoie sa ne gestionam propria anxietate legata de copil. Parintii sunt reperele pe care copiii le au in primii ani de viata. Dificultatile acestora se reflecta ca intr-o oglinda in copii si daca adultii nu stiu, nu vor sau nu sunt pregatiti sa se confrunte cu ele risca sa le transmita mai departe, ingreunand atat viata celor mici, cat si a lor fara sa-si dea seama.

Un copil nu creste singur, el face parte dintr-un sistem familial, dintr-o comunitate. Relatia cu parintii, indeosebi relatia cu mama, este baza de la care porneste in viata. Mama si fiica ei sunt doua persoane diferite carora viata le propune un punct de intalnire extrem de intim, cu o incarcatura emotionala mare. E o oportunitate pe care cele doua o au pentru a reveni asupra relatiei lor, indiferent cum e, si o sansa pentru nepoti de a trai fara poverile ce ar putea fi transmise din generatie in generatie.

 

Acest articol poate fi citit si pe site-ul partenerilor nostri de la Itsy Bitsy:

http://www.itsybitsy.ro/relatia-mama-si-fiica-atunci-cand-fiica-devine-mama/