Cu cat exista mai mult stres in viata copiilor, cu atat mai mare va fi nevoia lor de a plange


Nu o data ne-am intrebat de ce plang copiii nostri, ce anume ii face sa sufere si cum am putea noi, parintii, sa stergem mai usor lacrimile lor, dar nu doar pe cele din exterior, ci si pe cele din interior. Am stat de vorba despre plansul copiilor cu psihoterapeutul Anamaria Drăguţa, psiholog clinician si membru al Institutului pentru Studiul si Tratamentul Traumei, care ne-a spus mai multe si despre ce anume se ascunde in spatele lacrimilor celor mici.

TOTUL DESPRE MAME: Ce inseamna plansul la copii?

Anamaria Drăguţa: Copiii se nasc cu aceasta capacitate de a plange. Pentru bebelusi, plansul este modul lor principal de comunicare. Si chiar functioneaza. Cand mama aude bebelusul plangand, de obicei vrea sa faca tot ce poate sa-l linisteasca. Uneori, poate fi o adevarata provocare pentru a descoperi ceea ce nou-nascutul are nevoie. Ar putea plange pentru ca ii este foame, frig sau cald, pentru ca este speriat, obosit, de durere sau disconfort. Pe masura ce cresc, copiii devin capabili sa foloseasca cuvinte, dezvolta abilitati si comportamente care sa ii ajute sa-si exprime nevoile, si plansul lor isi schimba mesajul.

Plansul este un raspuns normal atunci cand copiii sunt coplesiti de sentimente puternice, cum ar fi:

  • oboseala, foame, sete;
  • frustrare – nu pot sa faca fata unei sarcini dificile;
  • teama, rusine;
  • nefericire dupa ce s-au conformat cu cerintele;
  • supra-stimulare, plictiseala;
  • durere, disconfort;
  • confuzie;
  • nevoia de atentie;
  • nevoia de a-si descarca furia si tensiunea;
  • nevoia de a se exprima, atunci cand nu au vocabularul suficient dezvoltat.

De cele mai multe ori, cauza plansului copiilor este incapacitatea lor de a-si exprima si controla emotiile. Acest lucru este amplificat si de cererile noastre, ca parinti.

Atunci cand copiii sunt destul de mari pentru a vorbi, noi, adultii, presupunem ca ei trebuie sa-si exprime dorintele si sentimentele folosind cuvinte, mai degraba decat lacrimi. Uneori acest lucru functioneaza, alteori nu. Atunci cand nu functioneaza, uneori traim plansul copilului ca pe-un esec in rolul nostru de parinte.

TOTUL DESPRE MAME: “Nu mai plange, ce, esti bebelus?”, “Esti baiat si baietii nu plang!”, “Plangi degeaba, asta-i motiv de plans? Se plange doar cand e ceva serios!” Acestea sunt doar o parte dintre observatiile pe care unii adulti le au fata de copiii care plang. De ce exista aceasta tendinta, pe care pare ca o mostenim din generatie in generatie, de a inabusi, reprima plansul?

Anamaria Drăguţa: Ne dorim sa avem copii fericiti, iubiti, respectati si intelesi. De asemenea, ne dorim sa avem sansa sa corectam greselile pe care propriii parinti le-au facut cu noi. Aceste obiective se vor dovedi a fi mult mai dificil de atins decat am crede la prima vedere.

Cei mai multi dintre noi am auzit aceste fraze in propria noastra copilarie si am invatat atunci ca sentimentele noastre sunt inacceptabile si chiar periculoase. Asa ca am invatat ca trebuie evitate sau ca nu este bine, potrivit, sa le manifesti.

In momentul in care copilul are o criza de plans se activeaza copilul nostru interior care striga din rasputeri: “Nu! Nu am timp de asa ceva acum!”, “Ma faci de ras, se uita oamenii la noi!”, “De ce imi faci asa ceva?”. Este un semnal de pericol. Cand nu ne mai simtim in siguranta suntem cuprinsi de panica. Dupa panica poate aparea neputinta si, astfel, la cererea emotionala a copilului ajungem sa raspundem tot emotional. Iesim din rolul de adult si nu vrem decat sa fim cat mai departe de situatie sau sa-l facem pe cel mic sa taca sau sa se potoleasca.

Apar astfel o serie de mecanisme de aparare si, in dorinta noastra de a rezolva cat mai repede si de a scapa de emotiile noastre negative, ajungem fara sa vrem sa blamam sau sa judecam modul in care copilul reactioneaza in diferite situatii. Dupa ce acest episod trece, ajungem sa ne simtim vinovati de maniera in care am reactionat, dar si rusinati de propriul nostru comportament.

TOTUL DESPRE MAME: Care sunt situatiile in care plansul la copii… nu e plans? Ce ascunde o simulare a unei suferinte, tristeti?

Anamaria Drăguţa: Disponibilitatea noastra de a vedea plansul copilului ca „simulare a suferintei” ar putea reflecta in primul rand propriile noastre sentimente dureroase. Ne uitam la copilul care primeste mai multa dragoste si sprijin decat ne amintim ca am primit in copilaria noastra si acest lucru atinge o coarda sensibila in interiorul nostru. Aceasta recunoastere, desi uneori nu poate fi accesata la un nivel constient, poate declansa o tristete profunda in noi.

Treaba copilului este de a face cereri, de a comunica nevoile si dorintele sale. Apoi sa incerce sa le indeplineasca in orice mod. Treaba noastra este sa nu lasam propriile noastre sentimente dureroase sa fie agatate de comportamentul acesta si sa incercam sa ne ajutam copilul sa echilibreze energia cererilor sale fara sfarsit cu autocontrolul si integrarea emotionala.

Plansul este un fenomen necesar in procesul de vindecare si recuperare. Negarea emotiilor copilului ii transmite acestuia un mesaj indirect ca ceea ce simte este gresit. In situatia in care lacrimile copilului pot parea false, sentimentele care stau la baza acestor lacrimi sunt foarte reale. Copilul vrea sau are nevoie de consolarea care vine in general cu plansul adevarat, asa ca el face ceva inteligent si adaptabil pentru un copil: incearca sa actioneze intr-un mod care duce la obtinerea mangaierii, consolarii din partea parintelui.

TOTUL DESPRE MAME: Una dintre situatiile cu care se confrunta de multe ori parintii de copii mici este tantrumul. Ce este tantrumul si cand apare el?

Anamaria Drăguţa: Copiii intre 2 si 3 ani au multe abilitati, insa controlul asupra emotiilor nu este una dintre ele. Tantrumurile sau crizele de furie sunt obisnuite la aceasta varsta, deoarece in aceasta perioada copiii mici devin independenti si isi dezvolta propriile dorinte, nevoi si idei. Insa ei nu sunt inca in masura sa-si exprime dorintele si sentimentele folosind cuvinte.

Crizele de furie se manifesta prin incapatanare, plans, tipete, sfidare, mormait furios, rezistenta copilului la incercarile noastre de calmare a situatiei, si, in unele cazuri, chiar lovituri.

Cand copilul se confrunta cu o criza de furie, el nu mai are capacitatea de a-si gestiona emotiile si de a fi flexibil. Daca primele episoade de tantrum incep pe la varsta de 2 ani, spre 4 ani frecventa si intensitatea lor ar trebui sa scada.

TOTUL DESPRE MAME: In cazul tantrumului, care este cea mai recomandata abordare a situatiei in relatia parinte-copil?

Anamaria Drăguţa: Daniel Siegel spune ca tantrumul nu este o simpla situatie neplacuta pe care parintii trebuie sa invete cum sa o depaseasca, cum sa o gestioneze in beneficiul lor sau cum sa o anuleze cat mai repede, ci este un strigat de ajutor, o ocazie de a-l ajuta pe copil sa se simta in siguranta si iubit. Un moment in care putem alina supararea si in care devenim un refugiu in fata furtunii interioare a copilului.

Un prim pas important este, spune Laura Markham, reglarea propriilor emotii pentru a putea accepta sentimentele puternice ale copilului si a-l ajuta sa le exprime. Cand ne pastram calmul, ii transmitem copilului ca nu este nicio urgenta, chiar daca el se simte asa acum. Acest lucru il va ajuta sa se simta in siguranta.

In continuare este nevoie sa stabilim limite cu iubire si compasiune pentru suferinta copilului. Ne putem aseza langa el, ne punem bratele in jurul umerilor sai si ii impunem limita cu cea mai mare compasiune de care suntem capabili. De exemplu: „Nu putem sa ne jucam acum acest joc, este ora cinei.”

Cand copilul se infurie, incearca sa te conectezi cu el. Nu trimite copilul singur in camera sa se linisteasca, pentru ca se va simti abandonat in procesul de gestionare a emotiilor sale puternice si infricosatoare! Are nevoie sa stie ca ii esti aproape.

TOTUL DESPRE MAME: Exista copii care nu plang sau care nu au tantrumuri?

Anamaria Drăguţa: Eu sper ca nu! Plansul este un proces natural de vindecare, copilul plange pentru a-si exprima sentimentele sale ranite sau dureroase.

Copiii plang spontan dupa ce au experimentat orice fel de stres sau traume. Cu cat exista mai mult stres in viata lor, cu atat mai mare va fi nevoia lor de a plange. Exista mai multe surse de stres in viata copiilor: boli, lovituri, spitalizare, certurile, separarea sau divortul parintilor, mutarea intr-o casa noua, cand incepe o scoala noua sau la nasterea unui frate sau unei surori, toate acestea sunt motive de durere, confuzie si anxietate. Chiar si ocaziile fericite pot fi stresante, in cazul in care acestea sunt supra-stimulative. Nu este neobisnuit pentru copii mici sa izbucneasca in lacrimi in timpul petrecerii zilei de nastere, de exemplu.

Multi copii poarta cu ei experienta traumei sau stresului timpuriu, prenatal sau chiar din momentul nasterii. Studiile au aratat ca bebelusii care au avut complicatii medicale in timpul nasterii plang mai mult decat cei a caror nastere a fost mai putin traumatica.

TOTUL DESPRE MAME: Cu ce mai poate fi corelat plansul si de ce anume mai poate fi el insotit, in mod special in situatia unui plans indelungat?

Anamaria Drăguţa: Studiile au aratat ca bebelusii care sunt separati frecvent de parinti intr-un mod stresant si plang pentru perioade indelungate au niveluri anormal de ridicate de cortizol precum si nivelurile ale hormonului de crestere mai mici. Aceste dezechilibre inhiba dezvoltarea tesutului nervos din creier, suprima cresterea si slabeste sistemul imunitar.

Plansul prelungit al copilului poate fi considerat un semnal de alarma si este insotit in general de o cantitate mare de stres pe care o are copilul si de o mare nevoie de atentie.

Un alt studiu, publicat de data aceasta de o echipa de cercetatori americani de la Institutul National pentru Sanatate a Copilului si Dezvoltare Umana, ne prezinta o perspectiva diferita asupra plansului indelungat. Copiii cu plans prelungit (dar nu numai cei cu colici) au avut o medie a IQ-ului care a fost cu 9 puncte mai mica decat grupul de control. Scorurile lor de performanta si IQ-verbal au fost cu 9,2 si respectiv 6,7 puncte mai mici decat grupul de control. Grupul cu plans prelungit a avut, de asemenea, abilitatile motorii fine semnificativ mai sarace in comparatie cu grupul de control. Colicii nu au avut nici un efect asupra dezvoltarii cognitive. Concluziile studiului spun ca plansul excesiv, necontrolat, care persista dincolo de varsta de 3 luni la bebelusi, fara alte semne de leziuni neurologice, poate fi un marker pentru deficitele cognitive in timpul copilariei. Astfel de copii au nevoie sa fie examinati si urmariti mai intens.

Plansul poate fi corelat si cu eliberarea tensiunii si toxinelor stresului emotional din organism. Lacrimile care curg cu emotie contin mai multe proteine si ​beta-endorfine – care sunt analgezice naturale. Lacrimile omoara bacteriile si lubrifiaza ochii, ajutandu-ne astfel sa vedem mai bine.

TOTUL DESPRE MAME: Care sunt consecintele reprimarii plansului la copii, dar si la adulti?

Anamaria Drăguţa: Reprimarea plansului prin distragerea atentiei, prin oferirea de alimente, a sanului, a biberonului, a suzetei poate avea consecinte negative asupra sanatatii emotionale a copilului. Copilul ajunge sa creada ca el nu este bun daca plange, ci numai daca se conformeaza solicitarii parintilor. Astfel el se deconecteaza de exprimarea emotiilor dureroase sau a tensiunii din corp.

In timp ce plansul este o adaptare biologica, reprimarea plansul este o adaptare culturala. Reprimarea variaza in functie de cultura. Barbati reprima plans mai mult decat femeile. Adultii reprima plansul mai mult decat copiii. Plansul este frecvent reprimat. Plansul este reprimat, deoarece are stigmatul de imaturitate sau de instabilitate.

Reprimarea plansului poate avea efecte cu ecou nu doar in viata copilului, dar si la adultii care au invatat sa-si suprime cu succes emotiile negative si plansul. Problema este ca suprimarea emotionala duce de obicei efecte nocive atat asupra functionarii noastre psiho-sociale, cat si asupra starii personale de bine. Prin reprimarea emotiilor negative si a reactiilor asociate cu acestea (cu ar fi plansul), noi cream gauri in realitatea interioara, care ne fac sa ne indoim de noi insine si ne impiedica sa avem o imagine clara asupra noastra: cine suntem si ce putem face. Cu alte cuvinte, suprimarea emotiilor negative agata si blocheaza, pe langa plans, si emotiile noastre pozitive, astfel ajungem sa functionam parca blocati intr-o cutie stramta si rigida, care ne constrange personalitatea si ne face sa actionam dupa un set mental fix. Dintr-o data parca ne trezim cu reactii inexplicabile cum ar fi anxietatea sau depresia. Plansul reprimat nu dispare, ci este pastrat in corp. Toata tensiunea si toxinele stresului raman in organism si se pot manifesta in diferite forme: probleme cu somnul, un sistem imunitar deficitar, probleme cu stomacul etc.

TOTUL DESPRE MAME: Plansul la varste mature este asociat frecvent cu vulnerabilitatea. Noi, adultii, mai putem plange? Mai avem voie sa plangem?

Anamaria Drăguţa: Plansul este natural, este un proces de vindecare. Face parte din viata la fel de mult ca rasul, vulnerabilitatea si curajul. Plansul este maniera prin care ne reechilibram creierul si emotiile. Plangem ca sa ne simtim mai bine! Plansul nu este un pericol, este recuperarea dupa un pericol care a avut deja loc. Cu ajutorul cercetatorilor stim ca lacrimile contin cortizol, hormonul stresului, care este eliminat cu ajutorul lacrimilor din corp. Creierul se reorganizeaza pentru a da un sens celor ce s-au intamplat, adica evenimentelor care ne-au provocat sentimentele de suparare. Atunci cand am avut parte de un plans sanatos, mai ales langa un ascultator calm si cald, avem tendinta sa ne simtim bine dupa aceea. Acelasi lucru se intampla si la copii.

Articol publicat si pe site-ul TOTUL DESPRE MAME.