Ce pot face parintii si profesorii pentru copiii expusi evenimentului traumatic?

Comunicat al Institutului pentru Studiul si Tratamentul Traumei

Ce pot face parintii, cadrele didactice si alti profesionisti care interactioneaza cu adolescentii si copii in cazul traumei colective?

Fiecare copil si adolescent traieste in mod unic suferinta expunerii la evenimente traumatice prin accident si moarte. Raspunsurile si reactiile acestora pot varia in functie de varsta, abilitatile si capacitatile de a intelege fenomenul mortii – amenintarea, iminenta si producerea acestuia – , in functie de trasaturile de personalitate, precum si in functie de modul in care in care familia, scoala, societatea ofera un raspuns in astfel de situatii.

Parintii, cadrele didactice si alti profesionisti care lucreaza cu adolescentii si copiii au rol fundamental in a-i ajuta pe acestia sa-si regleze starile emotionale, trairile, gandurile, comportamentele in legatura cu moartea si accidentele. Adultii ofera suportul necesar si sunt modele de adaptare la astfel de situatii in a-i ajuta pe copii in prelucrarea experientei traumatice, a crea cadrul de siguranta si confort pentru aceasta prelucrare, a interveni intr-un mod sanatos si adecvat pentru copii si adolescenti, a pune in valoare resursele si capacitatile personale ale fiecarui copil si adolescent, dar si pe cele ale familiei, scolii si societatii. Adultii insotesc capacitatea naturala si sanatoasa a copiilor si adolescentilor de a traversa experienta expunerii la astfel de evenimente traumatice colective.

Modalitatile in care adultii pot sustine copiii si adolescentii sunt:

 

  • Sa admita complexitatea evenimentului si experientei copiilor si adolescentilor.
  • In astfel de momente adultii pot fi inundati si coplesiti de durere si suferinta, empatizeaza si rezoneaza emotional cu cei implicati in tragedie sau pot trai sentimentul ca e ireal ce se intampla, ca nu e adevarat. Copiii si adolescentii au propriile trairi in legatura cu evenimentul, pentru ca aud ce spun adultii, vad imagini in mass-media si nu numai, simt starea de durere si panica a adultilor. Cu cat copiii sunt mai mici preiau prin rezonanta aceste stari de la adult, chiar daca nu sunt lucruri rostite, iar cei mai mari au suferinte si intelesuri proprii.
  • Asfel, a discuta prea putin, chiar deloc sau a discuta prea mult despre evenimentul tragic petrecut, sunt doua perspective deloc benefice pentru copii si adolescenti. E bine ca evenimentul sa fie recunoscut si discutat, intr-un cadru sigur, intr-un loc obisnuit (de ex in casa, in scoala, clasa, grupul de prieteni) intr-o atmosfera calma, cu prezenta fizica efectiva (mai putin prin telefon, retele de socializare etc.). Centrarea pe prezent este sanatoasa pentru toti.
  • Accesul copiilor si adolescentilor la media sa fie unul limitat, luandu-se in considerare, in special, varsta copiilor (in special imagini despre tragedia umana a accidentului).
  • Sa accepte sentimentele si trairile copiilor si adolescentilor ca fiind normale.
  • Acceptarea faptului ca suferinta exista pentru toti si ia forme variate de exprimare. A le accepta copiilor si adolescentilor modul propriu de traire si continere a durerii, atata timp cat acesta nu aduce prejudicii personale sau pentru altii. Normalizarea suferintei ia forma solidaritatii in astfel de momente, iar copiii si adolescentii nu trebuie exclusi din aceasta forma profund umana de empatie si compasiune.
  • Sa-si exprime sentimentele, emotiile si gandurile cu privire la cele intamplate, din perspectiva propriei experiente.
  • Exprimarea durerii si suferintei in astfel de momente face parte din procesul natural de vindecare. Adultii sa le vorbeasca celor mai mici despre propria suferinta si trairea personala a durerii in fata acestui eveniment. Sa-i ajute sa puna in cuvinte, folosind un limbaj emotional, propria experienta si stare interna. Sa-i insoteasca in exprimarea gandurilor din situatia prezenta, sa raspunda intrebarilor copiilor, intrebari care vin tocmai din anxietatea si frica trairilor unor astfel de evenimente, emotii si ganduri. Sa gaseasca impreuna, sa ofere alternative de exprimare sanatoasa a emotiilor, evitand ,,retete personale”, ,,vindecatoare”, sau cerute de repere externe ,,asa se face”, ,,asa e frumos” etc.
  • ,,Ce ai nevoie sa spui cu cele intamplate? Ce poti sa spui? Cum e asta pentru tine? Ce crezi ca te-ar ajuta intr-un astfel de moment? Cine si cum consideri ca te-ar putea sustine acum?” sunt doar cateva intrebari care pot ajuta in momentul de fata.
  • De asemenea, adultii sa creeze si sa sustina spatiul pentru exprimarea individualizata a durerii, prin organizarea unor momente de reculegere, ritualuri si obiceiuri specifice (de ex: depunerea de flori, aprinderea unor lumanari, spatii destinate in scoli pentru trairea durerii, eseuri, poezii, cantece dedicate celor trecuti in nefiinta, fotografii ale celor disparuti, sadirea unei plante in amintirea persoanelor etc.)
  • Sa se ocupe de propriile responsabilitati din familie, scoala si alte medii, intr-un mod firesc.
  • A ne ocupa de viata cu durerea si suferinta alaturi! 
  • Adultii si copiii sa-si continue activitatile, rutinele obisnuite in masura posibilitatilor. In familie a face ce facem noi de obicei, la scoala orele sa decurga firesc, activitatile sa-si urmeze cursul natural. Si sa vorbim despre faptul ca ne continuam programul, ne asumam responsabilitatile proprii intr-o maniera colaborativa cu durerea.
  • Sa clarifice denaturarile, conceptiile gresite, prejudecatile in legatura cu astfel de evenimente. 
  • Pe cat este posibil, fiecare adult sa ramana in limitele de competenta profesionala si sa aduca un plus de claritate in desfasurarea evenimentului tragic, oferind copiilor si adolescentilor informatii bine documentate.
  • Este important ca adultii sa ramana pe pozitia lor de parinti, educatori, profesori, medici etc. cu responsabilitatile aferente statutului, fara sa intervina in interactiunea cu adolescentii si copiii cu evaluari, critici, etichetari, discriminari, sfaturi si recomandari, gasirea vinovatilor, amenintari sau chiar solutii personale tratate din propria experienta.
  • Adultii sa gaseasca si sa impartaseasca celor mai mici o pozitie de neutralitate in situatia data.
  • Sa sustina, in functie de disponibilitate si posibilitati, schimbarile din mediul familial, scolar si social.
  • Fiecare adult, copil si adolescent va face cat poate in situatia data, in functie de posibilitati, disponibilitati, resurse. Astfel, copiii si adolescentii vor fi incurajati in aceasta perspectiva. Nimic nu e ,,obigatoriu” sau ,,trebuie” pentru ei. Adultii ii vor intreba pe cei mai mici daca pot vorbi, daca pot face unele lucruri, daca doresc si daca are vreun sens pentru ei (in cazul activitatilor si ritualurilor comemorative).
  • De asemenea, e bine ca adultii sa sublinieze si sa intareasca, in variate moduri, resursele si capacitatile fiecarui copil si adolescent, a modului in care fiecare poate sa ofere ceva sustinator pentru sine si pentru altii.
  • Sa se raporteze la nevoile prezente si cerute ale copiilor si adolescentilor.
  • In astfel de situatii traumatice colective, sentimentul de siguranta este primul afectat. In acest sens, adultii au datoria de a crea un climat de siguranta pentru copii si adolescenti, mai ales in spatiile publice, de a fi prezenti fizic si efectiv in viata copiilor, de a insoti nevoile fundamentale sanatoase ale acestora de relationare, joaca, invatare, explorare. Adultii au menirea de a organiza spatiul destinat desfasurarii acestor nevoi prin momente de relationare, de comunicare, de joaca, relaxare, de invatare sub toate formele.
  • Sa ia in considerare cu responsabilitate dinamica experientei si procesului traumatic si sa anticipeze interventiile specifice fiecarei etape, intr-un mod informat si adecvat
  • Trauma colectiva la care am participat cu totii este traita in modul nostru personal, unic. Aceasta traire ne invita ca adulti responsabili pentru copiii si adolescentii nostri la constientizarea dinamicii experientei traumatice si necesitatea interventiei specifice fiecarei etape a procesului traumatic. 
  • Astfel, adultii sa inteleaga si sa trateze aceasta perioada de soc, post-expozitorie, cu toata responsabilitatea. Stim ca acum instaurarea unui sentiment de siguranta este fundamentala, ca inundarea senzoriala si emotionala este foarte prezenta si ca sentimentele de empatie, compasiune si solidaritate sunt necesare si ajuta in stimularea vindecarii. Si ca este natural si sanatos sa ne continuam viata in prezenta durerii si a suferintei! Este fundamental important sa respectam suferinta emotionala!
  • Va urma o perioada de negare, necesara supravietuirii si trairii cu durerea. Se poate ca si copiii si adolescentii sa nege cele intamplate, sa minimalizeze evenimentul, spunand ca lor nu li se poate intampla, sa fie revoltati pe tot si toate, pe parinti, pe profesori, pe scoala sau pe altii, furia traita ca nerespectarea a regulilor in mediul familial sau scolar. Sau dimpotriva sa uite cu repeziciune cele intamplate! Important aici este sa acceptam aceste trăiri si sa se evite discutiile prelungite pe astfel de comentarii. Sa evitam dezbaterile, discutiile in contradictoriu, stabilirea concluziilor definitorii, a invatamintelor – acestea isi au locul mai tarziu, dupa trecerea prin toate etapele suferintei.
  • Pentru unii, urmatoarea faza, perioada de invazie, va veni aproape pe nesimtite sau cu putere, sau va veni dintr-o data, in momente neasteptate. Acum pot aparea simptome si manifestari: 
  • pe plan fiziologic – senzatii sau dureri corporale, somn agitat, plans usor si aparent nejustificat etc.
  • emotional – temeri, frici de diverse tipuri, sentimente de a fi mai mici si mai vulnerabili, nevoia de a fi in contact fizic cu parintele sau prietenii sau jucariile preferate, iritabilitate, nemultumire, furie etc.
  • cognitiv – dificultati de concentrare, imagini puternic incarcate emotional vazute la TV sau imaginate de ei care nu le dau pace, vise si cosmaruri, dificultati de intelegere a mesajelor, dificultati la lectii sau la ore etc.
  • comportamental – cer mai multa atentie, protectie, pot spune mai des si aparent nejustificat „nu stiu” sau “nu pot”, se pot intoarcc la comportamente specifice varstelor mai mici, agitatie, pot vorbi putin sau prea mult, tendinta de a se juca mai mult sau chiar agresiv, tendinte agresive mai accentuate, refuzul de a face anumite activitati sau chiar in unele cazuri de a refuza sa manance, sa doarma, sa se joace etc.

 

Adultii sunt cei care au datoria de a fi cei mai fini observatori ai copiilor si adolescentilor, pentru a semnala modalitati sanatoase si colaborative de interventie pentru fiecare in parte. De regula, reglajul acestora se face natural, din mers, si simtomele si manifestarile se reduc pana la disparitie.
In cazul, insa, in care acestea dureaza, mai mult de 1-2 luni, adultii din preajma copiiilor si adolescentilor au responsabilitatea de a cere asistare psihologica de specialitate.

Este datoria noastra, a tuturor, de a sustine si ajuta intr-un mod sanatos si asumat copiii si adolescentii!

Vom reveni cu alte sugestii si recomandari!


Psihoterapeuti
Monica Lespezanu, Diana Vasile